Timpul poate merge inapoi

Timpul s-ar putea derula dinspre viitor spre trecut, lucrurile pot exista simultan în multiple stări, iar vechea dilemă a copacului care se prăbușește într-o pădure ar putea să nu fie legată doar de prezența unui martor care să-l audă căzând ci și, cumva, de a ști dinainte dacă va fi sau nu văzut, conform unui nou studiu publicat de revista Nature Physics, informează site-ul secondnexus.com.

În general cu toții suntem de acord că trecutul este cel ce influențează prezentul care la rândul său influențează viitorul. Probabil că aproape nicio persoană care nu suferă de afecțiuni psihice sau nu este sub influența drogurilor nu ar putea susține că evenimentele viitoare le pot influența pe cele din trecut. Și totuși acest lucru ar putea să se schimbe în lumea plină de paradoxuri a fizicii cuantice.

Pentru un om obișnuit, înțelegerea lumii observabile, dominată de fizica newtoniană, clasică, ține de „bunul simț”. Timpul se scurge dinspre trecut spre viitor, lucrurile nu pot exista decât într-un singur loc într-un anumit timp, iar dacă un copac cade într-o pădure fără ca nimeni să-l observe va produce un sunet. Niște fizicieni de la Universitatea Națională din Australia (ANU) nu sunt însă de acord că lucrurile sunt atât de simple.

Noul studiu publicat în Nature Physics „demonstrează că totul ține de măsurarea directă”, susține profesorul asociat Andrew Truscott de la Research School of Physics and Engineering din cadrul ANU. „La nivel cuantic, realitatea nu există dacă nu este observată direct”, a adăugat el.

Această concluzie aparent absurdă derivă din rezultatele a două experimente, dintre care unul mai vechi, un „clasic” pentru fizica cuantică și unul care a fost încheiat cu succes în urmă cu doar câteva săptămâni.

Experimentul clasic:

Oamenii de știință au observat de mult timp comportamentul ciudat al particulelor de lumină, fotonii, în cadrul așa-numitului Experiment al celor două fante. Atunci când lumina a fost proiectată asupra unui ecran în care se află două fante înguste, fotonii s-au comportat într-un mod neprevăzut, de-a dreptul schizoid. Experimentul implică o configurație simplă, un „tun” care trage cu particule de lumină (fotoni), unul câte unul prin două fante mici dintr-un ecran — un laser care produce lumina. Lumina este atenuată în așa fel încât să emită doar câte un singur foton. Acești fotoni trec prin cele două fante, existând și o cameră care înregistrează tiparul din spatele ansamblului celor două fante. De vreme ce fotonii trec unul câte unul, unii printr-o fantă, alții prin cealaltă, ar trebui ca ei să lase o urmă cu două dungi pe perete, dar nu se-ntâmplă acest lucru. În schimb aceștia creează în mod misterios mai multe dungi, dincolo de locurile de pe perete corespunzătoare fantelor de trecere. Acesta ar fi rezultatul așteptat atunci când o rază constantă de lumină s-ar răspândi pe perete ca o undă. Rezultatul care se obține ar fi posibil numai dacă particula ar trece prin ambele fante în același timp, cu alte cuvinte, particula este în două locuri deodată în același timp. Atunci când sunt puși senzori în jurul fantelor pentru a urmări fotonii, acest tipar de undă dispare. Dacă excludem senzorii din experiment, patternul de undă revine. Acest lucru sugerează că putem schimba modul în care se comportă realitatea pur și simplu prin observarea directă. Cu alte cuvinte realitatea însăși nu ar fi reală. Celebrul fizician austriac Anton Zeilinger consideră că răspunsul modern la această întrebare este că drumul fotonului nu este un element al realității. Acest experiment poate fi replicat și cu electroni și cu orice alt tip de particulă.

Acest principiu se află în centrul fizicii cuantice. O particulă așa cum este fotonul se comportă ca și când ar avea mai multe stări indefinite, în suspensie. Ea nu are proprietăți fizice și este definită în schimb de un set de probabilități conform cărora ar putea exista într-una sau alta din respectivele stări. Aceste probabilități nu sunt doar rezultatul unor teorii bombastice din fizica modernă ci se află la baza noțiunilor noastre moderne de chimie și fac posibile tehnologii precum microprocesoarele și reacțiile nucleare. Modernitatea nu ar fi existat așa cum o cunoaștem fără aceste proprietăți bizare ale particulelor.

Aici intervine cea de-a doua ciudățenie: Atunci când fizicienii observă un foton în mod direct, în cadrul unui experiment, însuși faptul că este observat îl face să cadă într-una dintre cele două stări posibile ale sale — fie particulă, fie undă. Orice ar face oamenii de știință, ori de câte ori observă în mod direct un foton este ca și când chiar fotonul „ar decide” cum să fie văzut. Astfel, se crede că actul de a observa aduce fotonul din tărâmul cuantic al probabilităților în cel real. Acest principiu este explicat de celebra paradigmă a pisicii lui Schrödinger unde o pisică ipotetică, pusă într-o cutie închisă alături de niște otravă, nu este nici vie, nici moartă, până când deschidem cutia și operăm o observație directă asupra sa.

Cel de-al doilea experiment:

Această concluzie bizară conform căreia actul de observație directă definește realitate (realitatea nu există în afara observației) circulă de mult timp în rândul fizicienilor, fiind susținută și de un experiment propus de americanul John Wheeler încă din 1978, experiment despre care se credea că nu va putea fi niciodată pus în practică. Din acest motiv a primit numele de „Experimentul cognitiv al alegerii întârziate” (cognitiv pentru că nu putea fi pus în practică). Acest experiment își propunea să răspundă la o întrebare aparent simplă: Când mai exact un foton alege să se comporte ca o particulă sau ca o undă? Atunci când este tras, înainte de a trece prin fantă sau poate după ce a trecut de fantă?

John Wheeler a propus în experimentul său cognitiv introducerea unui al doilea ecran, dar doar după ce fotonul a trecut deja de primul ecran. Introducerea acestui al doilea ecran ar fi o decizie aleatoare în cadrul experimentului — uneori se introduce al doilea ecran, alteori nu. De asemenea, atunci când este introdus în experiment, acest al doilea ecran este conceput să producă același timp de interferență ca și primul ecran. Astfel, teoretic, un om de știință ar fi putut urmări în ce stare se află fotonul după ce a trecut de primul ecran și dacă rămâne în aceeași stare și după ce trece de al doilea.

Dificultatea tehnică a fost că nimeni nu a reușit să introducă în experiment cel de-al doilea ecran la timp, imediat după ce fotonul a trecut de primul ecran și înainte de a ajunge la perete. Această problemă părea insurmontabilă până acum câteva săptămâni. Echipa de fizicieni australieni a transformat acest experiment de gândire într-unul cât se poate de concret, de laborator, cu ajutorul unei instalații de lasere. Subiectul lor de experiment nu a fost însă un foton ci un atom de heliu, care deși este mult mai masiv decât un foton, ar trebui, din punct de vedere teoretic, să aibă același comportament în cadrul experimentului — și anume să existe într-o stare indefinită și apoi, odată observat, să se comporte fie ca o particulă fie ca o undă. Laserele au fost folosite pe post de grilaje, unul în fața celuilalt, iar cel de-al doilea laser era pornit aleator, în cadrul experimentului.

Rezultatul acestui experiment este chiar mai ciudat decât se așteptau fizicienii specializați în domeniul cuantic: De fiecare dată când cele două grilaje laser erau pornite, atomii de heliu s-au comportat mereu ca unde. De fiecare dată când al doilea grilaj laser nu era introdus în sistem, atomul de heliu a trecut prin sistem sub formă de particulă. Ceea ce este fascinant, sau de-a dreptul înfricoșător, este că decizia privind prezența celui de-al doilea grilaj laser în sistem a fost cu totul aleatoare și din punctul de vedere al atomului de heliu care tocmai a trecut de primul grilaj, nici măcar nu s-a întâmplat încă !

Cu alte cuvinte, este ca și cum atomul de heliu ar fi putut vedea în viitor și ar fi știut dacă va exista cel de-al doilea grilaj laser chiar în timpul în care trecea prin primul astfel de grilaj. Ori cu alte cuvinte, eventuala prezență în viitor a celui de-al doilea grilaj pare să determine starea din prezent a atomului de heliu care trece prin primul grilaj laser ! Dacă atomul de heliu apare ca particulă sau ca undă este determinat cu precizie de ceva ce încă nu s-a întâmplat, ci urmează să se întâmple în viitor. Pe scurt, viitorul determină prezentul!

Cum este acest lucru posibil? Cum este posibil ca un eveniment viitor — activarea celui de-al doilea grilaj din sistem — să determine starea din trecut a atomului de heliu? Timpul ar trebui să se scurgă înapoi.

Profesorul Andrew Truscott ne oferă explicația: ‘Atomii nu au parcurs distanța dintre punctele A și B. Abia când au fost măsurați, la sfârșitul drumului, a devenit reală una dintre cele două stări posibile, de particulă sau de undă”. Dacă ar fi să credem că acești atomi chiar au ales o anumită cale, sau căi, atunci trebuie să acceptăm că o măsurătoare viitoare determină trecutul acestor atomi, a mai adăugat el.

Ideea că viitorul afectează trecutul are implicații profunde care transcend lumea fizicii cuantice. O astfel de idee pune sub semnul întrebării, spre exemplu, conceptul de liber arbitru. Acest experiment, care va fi fără îndoială repetat, precum și implicațiile sale vor ridica mai multe întrebări decât vor oferi răspunsuri.

Read More

Gaurile negre produc vanturi foarte puternice

În astrofizică o gaură neagră este un obiect masiv, care are un câmp gravitațional atât de puternic, încât nicio formă de energie sau de radiații nu pot ieși din acest obiect.  Găurile negre nu emit lumină și din această cauză sunt numite negre. Găurile negre care se află în centru galaxiei sunt denumite supermasive sau galactice.

Isac Newton a fost primul care a vorbit despre găurile negre. La începutul secolului al XX-lea Einstein a dezvoltat în teoriile sale existența și modul de formare a acestora. Cu toate acestea, găurile negre sunt enigme vii pentru cercetători. În primul rând, sunt foarte dificil de a fi localizate și observate. Găurile negre sunt obiecte masive, densitatea este mai mare decât a unui corp cosmic, de câteva miliarde de ori. Forța de atracție din jurul găurii negre este colosală, astfel încât, orice formă de materie sau de energie care trece limita numită orizont, este înghițită de gaura neagră, fără posibilitatea de a mai ieși.

Paradoxal este faptul că Einstein a demonstrat pentru prima dată, existența găurilor negre, în plan teoretic. Începând cu anii 70, astrofizicienii au putut observa existența găurilor negre, mult mai târziu, după moartea lui. Astrofizicienii au putut detecta existența găurilor negre, datorită mișcărilor violente care se produc în jurul ei. O gaură neagră se formează prin implozia unei stele.

Acest fenomen a fost descoperit în anul 1960, când americanii au trimis un satelit deasupra URSS. Satelitul a filmat explozii nucleare deasupra URSS-ului. Au crezut, în prima fază, că rușii făcuseră un test nuclear. Mai târziu, și-au dat seama că exploziile proveneau de la implozia unei stele, care formase o gaură neagră. În momentul în care două găuri negre se apropie și este depășită linia orizontului, cea mai mare și mai puternică gaură neagră o înghite pe cea mai mică, formându-se o gaură neagră galactică.

Ce se întâmplă dacă o stea se apropie prea mult de o gaură neagră? Din cauza gravitației care este colosală în jurul unei găuri negre, steaua începe să degaje gazele care o compun și se dezintegrează. Referitor la viteza care se formează în interiorul unei găuri negre, doi cercetători din Franța susțin că acolo unde viteza este mai mică, gaura neagră a fost alimentată cu energie sau materie, în mod haotic. Găurile negre în care viteza este foarte mare sunt alimentate continuu.

O altă ipoteză a oamenilor de știință este cea legată de faptul că aceste găuri negre produc vânturi foarte puternice, de gaz cald, care este împrăștiat în univers. Astrofizicienii susțin că o parte din gazul care a fost înghițit de o gaură neagră este eliminat și împrăștiat în univers. Gazul eliminat se contractă și formează stele. Pe de o parte, găurile negre pot distruge o stea, prin dezintegrare, pe de altă parte, poate forma o stea, prin gazul degajat.

Read More

Efectele nestiute ale Teoriei Relativitatii

Teoria Relativității este una dintre cele mai faimoase teorii științifice ale secolului trecut, însă cât de bine poate ea explica fenomene care țin de viața de zi cu zi?

Formulată de Einstein în 1905, Teoria Relativității susține că legile fizicii sunt aceleași oriunde, explică comportamentul obiectelor în spațiu și timp și poate fi folosită pentru a prezice practic orice, de la existența găurilor negre la devierea fluxului de lumină în câmp gravitațional și până la modul în care se comportă pe orbită, spre exemplu, planeta Mercur.

Această teorie poate părea înșelător de simplă la prima vedere, scrie Live Science. În primul rând, nu există un sistem de referință “absolut”. De fiecare dată când măsurăm, spre exemplu, viteza unui obiect sau efectul timpului asupra sa, o facem în relație cu un alt obiect, în cadrul unui sistem de referință. În al doilea rând, viteza luminii este aceeași, indiferent de cine o măsoară sau de cât de repede se deplasează persoana care măsoară această viteză. Iar în al treilea rând, nimic nu se poate deplasa mai rapid decât lumina.

Implicațiile Teoriei Relativității în viața de zi cu zi sunt profunde. Dacă viteza luminii este mereu constantă, înseamnă că un astronaut care se îndepărtează cu viteză mare de Pământ va măsura scurgerea timpului mai încet decât un observator de pe Pământ care-l urmărește cu privirea — timpul practic încetinește pentru astronaut, un fenomen cunoscut drept dilatare temporală.

Orice obiect aflat într-un câmp gravitațional puternic se mișcă accelerat și în consecință va suporta la rândul său dilatarea temporală. În același timp, nava spațială în care se află astronautul despre care vorbeam va suferi un efect de contracție a lungimii (contracția Lorentz), ceea ce înseamnă că dacă i-am face o fotografie în zbor ar apărea “turtită” în direcția de deplasare. Pentru astronautul aflat la bord însă, totul ar părea normal. În plus, masa navetei ar părea să crească din punctul de vedere al celor de pe Pământ.

Însă nu este nevoie de o navă stelară care să se deplaseze la viteze apropiate de cea a luminii pentru a observa efectele relativității. Există o serie de exemple ale relativității pe care le putem experimenta în viața de zi cu zi și chiar tehnologii pe care le folosim în prezent și care demonstrează valabilitatea teoriei lui Einstein. Iată câteva modalități de a observa relativitatea în acțiune:

1. Sistemul global de poziționare (GPS)
Pentru ca sistemul GPS cu care este dotat, spre exemplu, un automobil, să funcționeze cu o precizie atât de mare, sateliții GPS trebuie programați să țină cont de efectele relativității. Chiar dacă sateliții se deplasează pe orbită cu o viteză mult mai mică decât cea a luminii, totuși viteza lor este suficient de mare pentru a produce efecte notabile. În timp ce se deplasează pe orbită, sateliții transmit și semnale spre stații de la sol, la fel ca aparatul GPS cu care este dotat automobilul. Pentru ca poziția să fie redată cu precizie, sateliții sunt dotați cu ceasuri care au o acuratețe la nivelul nanosecundelor. Cum fiecare astfel de satelit se află pe orbită la 20.300 de kilometri de Pământ și se deplasează cu viteza de aproximativ 10.000 km/h, apare o dilatare relativistă a timpului de aproximativ 4 microsecunde în fiecare zi. Dacă adăugăm și efectul gravitației ajungem la aproximativ 7 microsecunde, adică 7.000 de nanosecunde.

Poate părea puțin, dar aceste diferențe relativiste se pot acumula și se poate ajunge la situația în care aparatul GPS îți spune, după doar o zi de acumulare a acestor diferențe, că până la benzinărie mai sunt 0,8 kilometri când de fapt mai sunt 8 kilometri.

2. Electromagneții
Magnetismul este un efect al relativității, iar dacă ne gândim la electricitate, tot relativitatea este responsabilă și de funcționarea generatoarelor electrice. Dacă luăm o spirală sau buclă de sârmă dintr-un material conductor și o mișcăm printr-un câmp magnetic, generăm un curent electric. Particulele încărcate electric ale sârmei sunt afectate de câmpul magnetic variabil care determină deplasarea unora dintre aceste particule, generând un curent electric.

Ce-ar fi să ne imaginăm însă că sârma stă pe loc și magnetul este cel care se mișcă. În acest caz particulele cu sarcină electrică din sârmă (electronii și protonii) nu se mai mișcă, deci nu ar trebui să fie afectate de câmpul magnetic. Și totuși sunt afectate și se formează un flux electric. Acest lucru demonstrează că nu există niciun sistem de referință privilegiat în funcție de care putem face observații, totul fiind relativ.

Thomas Moore, profesor de fizică la Pomona College din Claremont, California, apelează la principiul relativității pentru a demonstra veridicitatea Legii lui Faraday (legea inducției electromagnetice), care susține că un flux magnetic variabil produce un curent electric. “Cum acesta este principiul de funcționare al transformatoarelor și al generatoarelor de curent, oricine folosește electricitate experimentează efectele relativității”, susține Moore.

Electromagneții funcționează și ei tot prin efectele relativității. Atunci când un curent continuu (DC) trece printr-un conductor, electronii sunt în derivă prin respectivul material. În mod obișnuit bucata de sârmă conductoare ar părea neutră din punct de vedere electric, fără să aibă o sarcină pozitivă sau negativă. Aceasta este o consecință a faptului că are un număr aproximativ egal de protoni (sarcină pozitivă) și electroni (sarcină negativă). Însă dacă punem lângă el un alt conductor prin care trece un curent continuu, cei doi conductori se vor atrage sau se vor respinge, în funcție de direcția în care se deplasează curentul electric.

Presupunând că ambele curente electrice se deplasează în aceeași direcție, electronii din primul conductor ar percepe electronii din al doilea conductor ca stând pe loc (cu condiția ca ambele fluxuri electrice să aibă aproximativ aceeași putere). Între timp, din perspectiva electronilor, protonii din ambii conductori ar părea a fi în mișcare. Din cauza contracției relativiste a lungimii, distanțele dintre ei ar părea mai mici, deci ar fi mai multă sarcină pozitivă pe unitatea de lungime a conductorului raportat la sarcina negativă. Cum sarcinile de același tip se resping, și cei doi conductori s-ar respinge.

Dacă fluxurile electrice au direcții opuse, rezultatul este un efect de atragere pentru că, din punctul de vedere al primului conductor, electronii din celălalt conductor sunt mai “înghesuiți” unii în alții, generând o sarcină negativă netă. Între timp, protonii din primul conductor generează o sarcină pozitivă netă, iar sarcinile opuse se atrag.

3. Culoarea aurului
Majoritatea metalelor sunt strălucitoare pentru că electronii atomilor care compun respectivele metale sar de la diferite niveluri de energie. Fotonii care lovesc suprafața acestor metale sunt absorbiți și re-emiși pe o lungime de undă mai mare. Marea majoritate a luminii vizibile însă este reflectată.

Aurul este un atom greu, iar electronii de pe orbitele interioare se mișcă suficient de repede pentru a produce un efect relativist semnificativ de creștere a masei, precum și de contracție a lungimii. Prin urmare, electronii gravitează în jurul nucleului pe orbite mai scurte, cu un impuls mai puternic. Electronii de pe orbitele interioare transportă energie apropiată de cea a electronilor de pe orbitele exterioare, iar lungimile de undă care sunt absorbite și reflectate sunt mai mari.

Lungimi de undă mai mari ale luminii presupun absorbția unei părți din lumina vizibilă care altfel ar fi fost reflectată, iar această lumină se află în partea albastră a spectrului. Lumina albă este compusă din culorile curcubeului (ROGVAIV), însă în cazul aurului, atunci când lumina este absorbită și apoi re-emisă, lungimile de undă sunt de obicei mai mari. Astfel, amestecul de unde luminoase pe care le percepem când privim aurul are mai puțin din partea albastră și violet a spectrului. Din această cauză aurul are culoarea galbenă — lumina galbenă, portocalie și roșie are lungimi de undă mai mari decât cea albastră.

4. Aurul nu se corodează ușor
Efectul relativist asupra electronilor din atomii de aur este și una dintre cauzele pentru care acest metal nu se corodează ușor. Atomul de aur are un singur electron pe ultima orbită de la exterior și tot nu este atât de reactiv precum atomul de calciu sau de litiu, spre exemplu. În schimb, electronii atomului de aur, fiind mai “grei” decât ar trebui, rămân mai aproape de nucleul atomic. Acest lucru înseamnă că electronul aflat pe orbita cea mai îndepărtată, tot nu se află suficient de departe față de nucleu pentru a putea reacționa cu altceva.

5. Mercurul este lichid
La fel ca aurul, și mercurul este un element greu, cu electronii aflați pe orbite foarte apropiate de nucleu din cauza vitezei lor și, în consecință a creșterii de masă. În cazul mercurului însă legăturile dintre atomii constituenți sunt mai slabe, condiții în care mercurul se topește la temperaturi mai scăzute și este de obicei în stare de agregare lichidă.

6. Televizoarele și monitoarele vechi, cu tub catodic
Până acum câțiva ani, majoritatea televizoarelor și a monitoarelor aveau ecrane cu tuburi catodice. Un tub catodic funcționează prin bombardarea cu electroni a unei suprafețe din fosfor, cu ajutorul unui magnet puternic. Fiecare astfel de electron activează un pixel de lumină când se lovește de partea din spate a ecranului. Electronii care formează imaginea pe aceste televizoare se mișcă cu până la aproximativ 30% din viteza luminii. Efectele relativiste rezultate sunt importante, iar producătorii de televizoare trebuiau să țină cont de ele atunci când alegeau forma magneților.

7. Lumina
Newton a introdus conceptele de spațiu și timp absolut, independente unul de celălalt și de observator, ca un fundal inert și imuabil pe care se desfășoară evenimentele universului. Dacă Newton ar fi avut dreptate ar fi trebuit ca oamenii de știință să vină cu o explicație diferită a luminii, pentru că altfel, conform teoriei lui Newton, lumina nu ar fi trebuit să existe.

“Nu doar că nu ar fi existat magnetismul, dar nu ar fi existat nici lumina pentru că relativitatea are nevoie ca variațiile din câmpul electromagnetic să se producă cu o viteză finită și nu instantaneu”, a comentat Prof. Thomas Moore. “Dacă relativitatea nu ar fi avut nevoie de această condiție (…) schimbările din câmpurile electrice ar fi comunicate instantaneu (…) și nu prin unde electromagnetice, și atât magnetismul cât și lumina nu ar fi necesare”.

8. Centrale nucleare și supernove
Relativitatea este unul dintre motivele pentru care masa și energia pot fi convertite una în cealaltă, ceea ce constituie principiul de funcționare al centralelor nucleare. În plus, dacă această transformare nu s-ar fi putut face, Soarele și nicio stea nu ar fi strălucit. Un alt efect important se regăsește în exploziile de supernove, care marchează moartea unor stele mult mai masive decât Soarele.

“Supernovele există pentru că efectele relativiste depășesc efectele cuantice în nucleele stelelor suficient de masive, rezultând prăbușirea nucleului stelar în sine, sub imperiul propriei greutăți, rezultând o stea foarte mică dar extrem de compactă și cu o masă foarte mare — o stea neutronică”, conform lui Moore.

În cadrul supernovelor sunt sintetizate elementele chimice cu masa atomică mai mare decât fierul — toate aceste elemente grele provin din astfel de explozii stelare. “Suntem făcuți din elemente chimice create și împrăștiate apoi în Univers de către supernove. Dacă relativitatea nu ar fi existat, chiar și cele mai masive stele și-ar încheia viața ca pitice albe, nu ar exploda niciodată, iar noi, oamenii, nu am fi existat într-un astfel de Univers”, a mai adăugat omul de știință de la Pomona College.

Read More

Timpul se scurge invers intr-un univers paralel

În Franța a făcut furori o emisiune de televiziune care s-a numit Povești extraordinare și care avea ca invitați persoane care susțineau că au fost protagoniștii unor întâmplări extraordinare. Persoanele susțineau că au reușit să pătrundă într-un univers paralel, preț de câteva ore. Prima întâmplare se referă la o familie din Franța. Cei trei membri ai familiei se aflau într-o mașină în drum spre casă. La un moment dat, s-au trezit pe un drum izolat care ducea spre un sat.

Au înaintat și au descoperit un sat înzăpezit, cu toate că în momentul în care au pornit cu automobilul spre casă era cald și era luna august. În satul în care au ajuns era beznă, zăpada era mare și un frig îngrozitor. În casele în care au intrat nu locuia nimeni. Totul era pustiu. După mai multe minute de mers pe jos, mașina nu a mai putut înainta, nu-și mai amintesc nimic.

S-au trezit după un timp, în automobilul lor, care era oprit pe marginea șoselei. A doua zi au mers la poliție și au povestit ceea ce li s-a întâmplat. Polițiștii au clasat declarația lor, însă un telespectator care studiase istoria și cunoștea foarte bine zona i-a contactat. Istoric de meserie, telespectatorul a contactat familia, le-a ascultat istoria și le-a confirmat faptul că în zona descrisă, în anul 1500, conform documentelor istorice, a existat un sat care a dispărut, fără să se cunoască cauzele.

În noiembrie 2014, o prestigioasă revistă de specialitate, prezintă punctele de vedere ale unor mari oameni de știință care declară că universurile paralele există. Un univers paralel exercită o presiune asupra altui univers, producându-se fisuri, care permit trecerea în alt univers. Dacă universul s-a creat prin ceea ce numim Big Bang, s-au format două tipuri de energie pură care au dus la formarea materiei și a antimateriei.

Materia este formată din protoni și neutroni, este universul nostru. Antimateria este formată din particule cu încărcătură opusă. Electronul va fi un antielectron sau poziton. Când aceste particule se întâlnesc, se ciocnesc și se anihilează. În momentul ciocnirii ele eliberează o energie care se conservă în masa lor.

În 1928, Paul Dirac a fost primul fizician care a lansat teoria conform căreia electronul are un antielectron.
Dacă la început, în univers materia și antimateria erau în cantități egale, după Big Bang, la 20-30 de secunde, antimateria a dispărut şi a format un alt univers. După milioane de ani, s-au format primii atomi, iar mult mai târziu, s-au format stelele, planetele. Big Bandul a creat o nouă lume. O lume a materiei în care trăim noi și o altă lume, numită antilume.

În anul 2011, trei astrofizicieni au primit premiul Nobel, pentru o teorie în care au demonstrat că universul este într-o continuă expansiune. Universul este format 70% din energie neagră. Această energie este într-o expansiune continuă. Universul nostru format dintr-o masă pozitivă, accelerează către o masă negativă și prin ciocnire se formează energia neagră. Ciocnirea duce la formarea unui nou univers, dar în care timpul curge în mod invers. Sunt multe persoane care susțin că au intrat și trăi într-un alt univers. Aceste persoane au avut șansa de a reveni în universul nostru, pentru că fisurile prin care au ajuns în alt univers, sunt greu de depistat pentru a te întoarce.

Toți cei care susțin că au făcut această călătorie descriu o epocă trăită în acel univers, care vine din trecutul universului nostru. De exemplu, o persoană care trăia în universul nostru, în anul 1980, a trăit într-un univers paralel, într-o perioadă cu mult anterioară anului 1980. Nicio persoană care a trăit o asemenea experiență nu descrie că a trăit o perioadă viitoare, față de cea din universul material.
În universul paralel care se intersectează cu universul nostru, material, timpul se scurge invers.

Read More

Timpul trecutul si viitorul sunt reale si coexista simultan

Odată cu dezvoltarea fizicii cuantice, o nouă teorie impresionantă tinde să ia amploare. Teoria timpului, unde trecutul, prezentul şi viitorul se îmbină şi există simultan în întregul întregul nostru univers.

Chiar dacă la prima vedere această teorie pare desprinsă din cărţile science-fiction, timpul este diferit faţă de percepţia noastră de zi cu zi. Am fost învăţaţi să privim timpul precum o linie, pe care sunt situate în ordine trecutul, prezentul şi apoi viitorul. Aceste părţi ale timpului le considerăm distincte, adică un moment din trecut nu poate exista în prezent sau în viitor decât sub forma unei amintiri şi nu fizic.

Această teorie pare una învechită şi total lipsită de realism. Oamenii de ştiinţă susţin că timpul nu trebuie privit ca pe o linie, ci ca pe un cuantum în care se îmbină cele trei părţi ale sale. În acest fel, trecutul, prezentul, cât şi viitorul există în acelaşi timp şi se petrec concomitent.

Distincţia dintre trecut, prezent şi viitor este o mare iluzie, o greşeală pe care oamenii au asimilat-o din pură ignoranţă. Desigur, această iluzie pare una extrem de convingătoare, dar realitatea reflectă o altă perspectivă a timpului, una total diferită.

Interesant mai este faptul că de-a lungul timpului au existat numeroşi erudiţi care au scris despre teoria timpului din percepţia cuantică. Unul dintre ei a fost Sf. Augustin de Hippo, unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichităţii, care se întreba retoric: “Cum pot exista trecutul şi viitorul în condiţiile în care trecutul a fost şi nu mai există, iar viitorul nu s-a întâmplat încă?“.

Pornind de la această afirmaţie realizăm că încă din cele mai vechi timpuri au existat oameni care au înţeles că percepţia generală asupra timpului este una greşită. Mai mult de atât, oamenii de ştiinţă ne spun că întreg Universul este încă un mister, care poate aduce numeroase surprize odată cu evoluţia ştiinţei şi lărgirea perspectivei omului.

Read More