Labirintul lui Zamolxis, harta secreta si comoara dacilor

Era o mină. Mina, de fapt. Sursa principală de aur a tuturor faraonilor din Noul Regat. […]
– Aşa descrie Herodot labirintul[…]. Se pare că era atâta aur acolo, că puteai să tai bucăţi întregi de aur de pe pereţi, ca şi când ai fi tăiat carne, şi când ieşeai la lumină – asta dacă mai ieşeai vreodată – părul îţi strălucea ca şi când ar fi fost de foc de la tot praful de aur.

Paul SUSSMAN
„Labirintul lui Osiris”

Doresc ca referatele de pe acest blog, publicate în revistele de cultură „Brâncuşi”, „Confesiuni” şi „Lamura”, respectiv cartea mea „Brâncuşi, enigma. Taina lumii şi secretul vieţii” – cu toate continuările nu doar promise, ci unele chiar onorate deja – să se ridice la înălţimea pretenţiilor celor ce încă sunt sceptici în privinţa faptului că, până la proba contrarie, avem în faţa ochilor adevăratul cod al artistului şi sper ca afirmaţia mea că una dintre sculpturile brâncuşiene este o hartă să fie luată în serios.
O hartă precisă a unui important loc din România, realizată după toate criteriile cartografiei artistice, loc unde Brâncuşi a considerat că s-ar afla cea mai de preţ comoară a dacilor, mai valoroasă decât orice cantitate de aur.
Prin aceasta nu mă refer, desigur, la aspecte ce ţin de locaţia vreunei capodopere, în genul afirmaţiilor lui Serge Fauchereau din cartea „Pe urmele lui Brâncuși”: „Se situează geografic în centrul pătratului pe care-l formează oraşele Petroşani la nord, Filiaşi la sud, Turnu severin la vest şi mănăstirea Horezu la est”2.

Neavând intenţia de a dezamăgi prin a promite lucruri pe care să nu le ofer, trebuie să precizez încă de la început că o asemenea dezvăluire nu poate fi făcută publică deocamdată, din cel puţin două motive: în primul rând, toate aceste ipoteze privind codul lui Brâncuşi încă nu sunt foarte cunoscute, promovate, popularizate şi consacrate ca atare, iar, în al doilea rând, cercetările nu pot fi împlinite fără descoperirea unor situaţii similare în opera lui Brâncuşi sau la alţi mari artişti, contrariul indicând, evident, o banală coincidenţă şi nimic mai mult.

SANCTUARUL DIVIN

Într-o altă ordine de idei, artistul se pare că ne-a lasat el însuși indicii (adesea contestate și considerate pură ficțiune, din păcate) privind locația posibilă sau calea de acces spre un nedescoperit sanctuar carpatin, cel mai probabil de sorginte speologică, iar una dintre mărturisirile sale elocvente în această privință poate fi citită și în lucrarea lui Grid Modorcea, „Brâncuși înainte de Brâncuși „: „Aici locuiau dacii, care își spuneau nemuritori. Aici, în vârfurile de nepătruns pentru cei mai mulți ale Retezatului, Zamolxe, înțeleptul, a intrat într-o peșteră de unde veghează și acum…”3. Versiunea completă este însă la Tretie Paleolog, în „De vorbă cu Brâncuși”, de unde se mai poate afla, în plus, că „Pe aici trece semnul pământean ce răspunde celui din cer îndreptat spre constelația lui Hercule”4.
Conform informațiilor oferite de către M. Bleahu, V. Decu, Șt. Negrea, C. Pleșa, I. Povară, I. Viehmann, în cartea „Peșteri din România”5, printre grotele strict ale Retezatului, care să corespundă indicațiilor lui Brâncuși, adică să fie de altitudine, respectiv accesibile doar exploratorilor experimentați, ar fi Peștera Zeicu, Dîlma cu Brazi, cea din Piatra Topliței sau Alunii Negri. Calea de comunicare între aceste caverne, eventual un imens labirint speologic de legendă al vechilor daci, rămas necunoscut, ar fi o posibilitate cel puțin geologică, deoarece, după cum mai aflăm din volumul amintit, rocile calcaroase din sudul Munților Retezat au continuitate în Munții Godeanu și Vîlcan. Nu este exclusă nici varianta ca legendarul drum să fi combinat mai multe trasee subterane cu comunicare între ele sub cerul liber, prin văile cursurilor de apă sau ale pâraielor, la limita unor diferențe de nivel de 1100 metri.
Alexandru Borza, prin lucrarea „Sanctuarul dacilor”6, este, de asemenea, preocupat de centrul cultului geto-dac și consideră că locația sacră este unul dintre vârfurile Munților Godeanu, unde, la altitudinea de 2291 metri, se află o peșteră, fie ea de dimensiuni reduse.
Mulți dacologi rămân, însă, adepții vechilor legende referitoare la peșterile Polovragi (Parâng, Munții Căpățânii) și Ialomicioara (Bucegi), deşi acestea nu sunt situate la altitudine, existând chiar preocupări arheologice care vizează un templu subteran de dimensiuni fabuloase.
Romulus Vulcănescu, în „Mitologie română”, concluzionează că „Revenind la consemnările mitice, constatăm că nu se cunoaște nici pînă astăzi calea sacră care ducea la peștera în care s-a retras Zalmoxis pe muntele Cogainon, identificat cînd cu muntele Godeanu, cînd cu Parîngul, cînd cu alți munți”7.

ELIXIRUL NEMURIRII

Codul Brâncuşi este realmente năucitor; se pare că genialul artist a dorit cu orice preţ să facă din România centrul lumii, leagănul unei foarte vechi sau a celei mai vechi religii, sămânţa unei întregi civilizaţii – toate acestea născute din inestimabile vestigii ancestrale, existente sau presupuse a exista pe aria dintre Carpaţi şi Dunăre, comori poate doar mitologice, poate chiar reale…
Există şi o continuare a acestor ipoteze, ce prezintă, pe de o parte, argumente în favoarea unei posibile teorii a colaborării lui Brâncuşi cu Henri Coandă (chiar colegi de ucenicie, cândva, în atelierul lui Auguste Rodin) pentru căutarea reţetei nemuririi sau a pietrei filosofale şi, pe de altă parte, repere ale sanctuarului dacic, considerat cel mai vechi templu divin al tuturor timpurilor.
Se pare că (potrivit unei sculpturi brâncuşiene cu semnificaţie complementară de hartă) Peştera Ialomicioara adăposteşte, într-o grotă inaccesibilă, nepreţuite valori ancestrale, iar o a doua peşteră ce ar putea conţine elixirul vieţii şi alte inestimabile comori este Scărişoara.

Desigur, este vorba despre un crez artistic, nu despre altceva, iar toate acestea nu reprezintă îndemnuri pentru amatorism arheologic, aventuri speologice şi alte ilegalităţi nedorite, bazate pe vreo mitizare.
Totul, însă, este argumentat biografic/bibliografic, nu exprimat metaforic sau hiperbolizant ori prin cine ştie ce interpretări halucinante.
Cât despre opere de artă ca hărţi, sunt suficiente câteva trimiteri la artistul ilustrator Fernando Vicente, din ale cărui lucrări ne rezumăm la a aminti aici „Atlántica”, „Gallo”, „Torso” (aceasta parcă inspirată dintr-o operă brâncuşiană cu titulatură asemănătoare – „Tors de băiat”), „Vanitas”, „Atlas-Prometeo” etc.

Prezenţa, la începutul acestor rânduri, a unui citat din cartea „Labirintul lui Osiris” de Paul Sussman este cu atât mai îndreptăţită, cu cât ea conţine câteva referiri la aurul României şi – mai mult decât atât – la moştenirea fabuloasă a meleagurilor carpatine, aceasta din urmă nefiind redusă nicidecum doar la însemnate cantităţi de metale preţioase.
Desigur, rândurile următoare trebuie lecturate fără pretenţia vreunui paralelism deocamdată neargumentat arheologic cu civilizaţia egipteană şi cu precizarea că anumite denumiri sunt fictive.

„Barren a primit aprobarea de a exploata o mină de aur în România

Bucureşti – Gigantul american Barren Corporation, renumit pentru operaţiunile cu minereuri şi produse petrochimice, a primit licenţă pentru treizeci de ani în vederea exloatării aurului la mina Drăgeş, în vestul Munţilor Apuseni. Înregistrată în Barbados, Barren Corp. va deţine 95% din acţiunile minei, urmând ca restul de 5% să revină companiei de stat Minvest Deva.
Depozitul de aur de la Drăgeş este cunoscut încă din vremea Imperiului Roman şi se estimează că ar conţine în jurul a 850 – 1 130 tone de aur, la o concentraţie unică de 35 de grame per tonă.
[…]
Se estimează că mina va produce în jurul a 42,5 tone de aur anual. Preţul curent al aurului este de 525 dolari per uncie”8.