Aceste cazuri sunt răspândite în lucrările
şi revistele dedicate cercetării fenomenelor paranormale. De exemplu,
profesorul Ian Stevenson a colecţionat un mare număr de premoniţii
referitoare la scufundarea Titanicului. Mai târziu, Dr. Ralph Barker,
primul medic care a ajuns la locul dezastrului de la Aberfan, când o
mină de cărbune a îngropat o şcoală engleză şi a sufocat o sută de
copii, a găsit însemnări ale unor premoniţii autentice ale dezastrului.
Alţi oameni pot experimenta episoade unice, de
neuitat, în care ei văd evenimente din trecut. Doamna Butterbaugh,
secretara decanului Sam Dahl de la Colegiul Wesbeyan din Nebraska, a
fost trimisă cu o treabă într-o clădire alăturată. Ea a intrat într-o
serie de camere unde a văzut figura nemişcată a unei femei în haine
demodate. Când Doamna Butterbaugh s-a uitat pe fereastră, clădirile care
ar fi trebuit să fie acolo dispăruseră, iar în locul lor se vedeau
câmpii. Femeia misterioasă a fost mai apoi identificată din fotografii
vechi ca fiind o fostă profesoară, care murise în acea clădire cu mulţi
ani în urmă.
Dr. James McHarg a investigat cazul unei femei
care, întorcându-se acasă în satul Letham, într-o noapte târziu, a
trebuit să meargă pe jos pe marginea drumului de ţară după ce maşina ei
rămăsese în pană. Pe câmp ea a văzut torţe licărind ţinute de bărbaţi în
haine ciudate, ce examinau o mulţime de cadavre. Multe alte detalii au
dovedit că femeia fusese martora bătăliei de la Nechtausmere, dată în
685 d. C în acea zonă.
Mulţi oameni au fost martorii unui alt caz similar.
La câteva săptămâni de la bătălia de la Edgehill din 1642, sătenii şi
ofiţerii trimişi în cercetare de regele Charles I pe fostul câmp de
bătălie au văzut zile întregi rederulându-se bătălia, proiectată pe cer,
puţin deasupra orizontului, şi au putut recunoaşte acolo chiar pe unii
dintre eroii ce muriseră în luptă.
În inimile lor, oamenii au simţit întotdeauna că
vălul ce acoperă viitorul ajunge să fie uneori foarte transparent,
astfel încât evenimentele ce urmează să se producă devin mai mult nişte
umbre abia întrezărite. De ce cred cu tenacitate oamenii acest lucru,
rămâne un mister în sine.
Această credinţă a fost baza existenţei a mii de
generaţii de prooroci. Cel mai adesea ei nu erau decât nişte simpli
escroci şi în acest caz singurul lor echipament necesar a fost o robă,
un turban şi o aversiune imensă faţă de munca fizică. Dar au existat
totuşi unii, deşi foarte rar, care au avut într-adevăr puterea de a se
juca cu lucrul pe care noi îl numim Timp.
Concepţia despre un timp unic, absolut, aflat
într-o spirală continuă către viitor şi venind dinspre trecut – a fost
subiectul a numeroase asalturi pe parcursul acestui secol. Această
viziune nu mai are acum nici pe departe un caracter atât de categoric.
Albert Einstein, cel care a sugerat preşedintelui
Roosevelt ideea că realizarea unei bombe atomice ar putea fi pusă în
practică, a redus timpul la condiţia unei dimensiuni. Fizicienii de
atunci presupuneau timid că timpul nu poate fi absolut şi că există mai
multe varietăţi ale sale.
În acelaşi timp a apărut o altă idee stranie,
răsărită ca o vedenie din adâncul infinitului. Cel responsabil pentru
această fărâmă de magie este J. W. Dunne, un inginer militar englez. El
sugera, şi îşi susţinea această idee cu o serie de fapte, că fiecare om
visează uneori evenimente ce urmează să se desfăşoare ulterior. Metoda
sa de a-şi organiza dovezile poate că este originală, dar conceptul de
bază privind puterea de precogniţie a visurilor este la fel de străvechi
ca şi rasa umană. Mai târziu, Dunne şi-a dezvoltat ideea ca într-o
veritabilă filozofie.
Fiind inginer, el folosea diagrame pentru a explica
dimensiunile timpului. Unii au considerat filosofia sa uşor de înţeles;
altora însă li s-a părut absolut incomprehensibilă. Am inclus în acest
capitol şi un rezumat al ideilor şi cercetărilor sale.
Acest capitol abundă şi în multe alte povestiri, în
afara celor despre lumea viselor. Un număr de relatări ne indică în mod
clar faptul că oamenii experimentează timpul altfel decât cu ajutorul
ceasului. Uneori acest fenomen excepţional se petrece în lumea viselor,
alteori în cea mai obişnuită stare de veghe.
În legătură cu profeţii autentici, am fost foarte
selectiv în alegeri, luându-l în considerare în primul rând pe
Nostradamus. El s-a impus fiind de departe cel mai autentic şi mai
profund. În cazul celor mai mulţi dintre profeţi, relatările lor despre
viitor sunt vagi, fiind lipsite de detalii specifice, sau prevăzând
certitudini absolute ca „războaie şi zvonuri de război”.
A fost inclusă şi povestea celebră a două femei din
Versailles. Aspectul paranormal al incidentului de la Versailles a fost
certificat, cu rezultate considerabile, de către J. R. Sturgewhiting.
Am inclus în povestire un rezumat al acestei dezbateri a sa.
Prin povestirile din acest capitol nu vreau să
sugerez faptul că viitorul ar fi fixat în mod irevocabil, independent de
eforturile noastre. Determinismul absolut este şi va fi întotdeauna un
concept gol, fără conţinut.
Ceea ce am vrut totuşi să sugerez prin aceste
situaţii reale este faptul că ideea noastră actuală despre timp necesită
unele revizuiri, la fel ca cea făcută mai demult în chimie, unde
concepţia imuabilă a existenţei celor 92 de elemente a necesitat o
completare şi o lărgire.
Pierdut în timp
În mai multe situaţii, J. W. Dunne a simţit faptul
că trăia cu anticipaţie anumite evenimente. Acest lucru ne este comun
tuturor. Dunne s-a gândit că dezlegarea acestui mister se află în visele
aşa-zis premonitorii ce conţin evenimente viitoare. Prin urmare, el
şi-a observat şi şi-a înregistrat cu atenţie toate visele, şi astfel a
obţinut rezultate uimitoare.
Mai târziu, a adunat şi a corelat visele unui mare
număr de persoane ajungând la convingerea că fundamentul
străfulgerărilor de viziune ce apar în vis se află în viitor. El îşi
prezenta cazul în lucrarea „An Experiment with Time” („Un experiment cu
timpul”), apărută în 1927. Următorul vis este un exemplu de călătorie a
lui Dunne în viitor.
În timp ce se afla într-o misiune, ca infanterist –
în statul Orange Free, din Africa de Sud, în primăvara anului 1902,
Dunne a visat că se afla pe o insulă. Dintr-o dată, el a realizat că
insula era pe cale de a trece printr-o calamitate. Disperat, a căutat să
convingă autorităţile franceze să evacueze populaţia, afirmând că dacă
n-o vor face, vor fi ucişi 40.000 de oameni. Avertizarea sa n-a fost
însă luată în considerare şi, aşa cum prevăzuse, insula a fost distrusă.
Câteva zile după acest vis, Dunne primea ziarul în
care era descrisă explozia insulei franceze Mt. Pelee din Martinica.
Dezastrul avusese loc după visul său.
Deşi fuseseră înştiinţate în mod repetat,
autorităţile franceze au refuzat să evacueze populaţia. Ca rezultat al
acestui lucru, au murit 40.000 de persoane. Erupţia vulcanului a distrus
totul exact în felul în care Dunne văzuse în vis.
Restul dovezilor lui Dunne sunt similare acesteia.
Unele dintre cele mai semnificative vise ale sale, din punctul de vedere
al cunoaşterii anticipate a unor evenimente viitoare, sunt neclare.
Visele confuze sunt cele care apar cele mai adesea la amrea majoritate a
oamenilor. Totuşi, fiecare dintre noi experimentăm şi „hoinăreli
onirice” de u dramatism intens. Astfel sunt şi următoarele două exemple.
Dintre toate relatările aduse înapoi din întunecata
lume a somnului, puţine sunt atât de tulburătoare prin autentificarea
lor ulterioară, precum este povestirea lui Frederick Lane.
Într-o noapte de joi, pe data de 16 decembrie 1897,
William Terriss, un actor englez, urma să apară într-o melodramă
mediocră, „Secret Service” (Serviciul Secret) la teatrul Adelphi, din
Londra. Dublura lui Terriss era un bărbat pe care-l chema Feederick
Lane.
În după-amiaza zilei de 16, Lane a apărut la
repetiţia generală şi a oprit din drum pe oricine întâlnea în calea sa,
descriindu-i un vis pe care îl avusese în noaptea precedentă. El visase
că Terriss, înconjurat de actori şi maşinişti, era culcat într-o stare
de semiconştienţă – pe treptele ce duceau spre cabinele de machiaj.
Pieptul său era descoperit şi părea rănit.
Mai târziu, doamna Alice Johnson, asociată a
Colegiului Newnham din Cambridge, colecţiona declaraţiile luate sub
jurământ de la trei persoane cărora Lane le povestise visul său în acea
după-amiază de joi. Acele persoane au fost: actriţa Frances Olive
Haygate şi actorii H. Carter Bligh şi S. Creagh Henry. Toate
declaraţiile erau în acord până la cele mai mici detalii.
Dl. Terriss a jucat însă un rol foarte neaşteptat,
la teatrul Adelphi în acea noapte la 16 decembrie şi faptul acesta a
devenit capul de afiş al paginilor de senzaţie din ziarele londoneze.
„London Times” din data de 17 decembrie includea descrierea visului în
articolul său despre „Felul în care Terriss fusese ucis de un nebun care
îl înjunghiase la intrarea în teatru”.
Descriind scena morţii lui Terriss, „Times” afirma
că el fusese cărat în incinta teatrului şi aşezat „la baza scării ce
ducea spre cabinele actorilor. Aici a rămas în stare de semi-conştienţă,
cu pieptul descoperit şi cu colegii de breaslă în jurul său”; după
câteva minute el a murit.
