George Pârvu, doctor in geologie, a publicat
nu demult istoria unei intâlniri stranii si inexplicabile, pe care
afirma ca a avut-o, in 1939, la vârsta de 9 ani, in comuna sa natala,
Armasesti, judetul Ialomita, la circa 5 kilometri nord-vest de Urziceni.
Asa cum a relateaza martorul, intr-o dimineata cu soare stralucitor, pe
la inceputul lunii august, a iesit, impreuna cu patru colegi de scoala
primara, pe islazul comunal. Locul era neted, deci aici puteau alerga in
voie, iar când oboseau se culcau pe iarba deasa ca un covor. Iarba se
mentinea totdeauna proaspata, gratie unui pârâias din preajma, cunoscut
in zona sub numele de Viroaga Sarata.
Stând asa, culcati pe spate, si privind cerul, unul
dintre copii a atras atentia asupra unei stelute stralucitoare care se
juca pe cer, urcând si coborând, fugind in zigzag. Apoi aparitia, de
parca i-ar fi localizat, le-a dat ocol de câteva ori, dupa care a
coborât spre ei. Pe masura ce se apropia, crestea in volum si devenea
tot mai stralucitoare. La altitudinea de aproximativ 70-80 de metri, s-a
oprit, stationând in aer fara zgomot. Brusc si-a pierdut luminozitatea,
devenind mata si de culoarea aramei. In partea inferioara, expusa
privirilor lor, obiectul avea o scobitura, o denivelare circulara spre
interior. Doi dintre copii s-au speriat si au fugit, ascunzându-se in
spatele ghizdului unei fântâni. Ceilalti trei, printre care era si
George Pârvu, s-au ridicat in picioare si, tinându-se strâns de mâini,
priveau uimiti aparitia.
Asa cum relata martorul: „In cele din urma, s-a
lasat pe pamânt, la 40-50 de metri fata de noi… La baza, de la contactul
cu solul in sus, pe o inaltime de circa 30 cm, avea un fel de aripioare
curbate, ca paletele de la morile de apa… Nava avea o forma aproximativ
ovala, ca o lalea cu petalele inchise… Dupa aprecierile mele de atunci,
obiectul avea cam cinci metri inaltime si trei metri (poate putin mai
mult) in diametru”.
Dupa ce „laleaua” se asezase pe sol, din ea s-a
desprins o trapa pe care au iesit doi omuleti supli, imbracati in niste
costume cenusii, ca de scafandru, mulate perfect pe corp. Martorul a
apreciat ca „erau mai inalti decât noi copiii, cu un cap de om”, deci
„cam de 1,30-1,35 metri”. Omuletii au sarit sprinten de pe trapa, au
examinat cu atentie solul, unul indreptând spre acesta un aparat ca o
cutie de marimea unei lanterne. Apoi au venit spre copii, „unul lânga
altul, asa cum mergem si noi oamenii. Picioarele lor se articulau la fel
ca ale noastre, iar mâinile le miscau pe lânga corp la fel ca noi. Unul
dintre ei tinea in mâna un fel de baston scurt si gros, asa cum este
acum bastonul politistilor, numai ca era mult mai gros. Celalalt tinea
un fel de aparat dreptunghiular, de dimensiuni ceva mai mari, care
semana cu un reportofon”.
Si copiii au pornit spre vizitatori, tinându-se strâns de mâini.
Prietenii lui George se numeau Fanica si Marcel. Când au fost cam la
sapte metri distanta, „omuletul care avea bastonul in mâna l-a ridicat
la orizontala si l-a indreptat spre noi, fara sa lase impresia ca ne
ameninta. Din acel moment, nu am mai putut inainta, deoarece in fata
noastra s-a ridicat un fel de zid invizibil, tare ca de caramida. Dadeam
cu piciorul in gol si loveam ceva tare, invizibil. Am avut impresia ca
omuletii se distrau pe seama noastra”.
Vizitatorii au privit spre copii câteva clipe, dupa
care „ne-au salutat aplecându-si capetele inainte, pâna la brâu”, cam la
modul in care saluta japonezii. Apoi s-au intors, „in vreme ce omuletul
cu aparatul ca un reportofon soptea continuu ceva in el. Mergeau unul
lânga altul, ca doi soldati. Când au ajuns la nava, au sarit pe trapa,
au intrat, iar aceasta s-a inchis imediat in urma lor”. Nava a decolat
brusc, pastrând culoarea mata, pâna la o altitudine apreciata la 70-80
de metri. Aici „s-a aprins ca un bec, a devenit aproape incandescenta si
a tâsnit spre cer ca o sageata aprinsa, fara sa produca zgomot sau
flacari”.
Asa cum adauga martorul: „Disparitia navei mi-a
creat o stare de regret, simtind un gol launtric, pentru ca a plecat
fara sa ne intrebe sau sa ne spuna ceva”.
Ramasi singuri, copiii s-au uitat unii la altii,
mirati, si s-au repezit spre locul unde stationase „monstrul zburator”.
Niciun copil nu a remarcat ca zidul invizibil disparuse. Aici, atât
iarba, cât si aspectul solului pareau, la prima vedere, intacte.
Examinând insa locul mai atent, martorii au observat o suprafata
circulara cu diametrul de circa doi metri, in interiorul careia iarba,
desi neafectata, avea o culoare mai galbuie decât cea din exteriorul
suprafetei circulare. Dupa doi ani, pe locul aterizarii pamântul era
crapat, devenise mai aspru si avea o consistenta mai mare. Ulterior,
când acolo s-a semanat grâu, spicele erau mai scurte, desi la fel de
bogate.
Cei trei copii, ametiti si uluiti de strania
intâmplare, au plecat in graba spre casele lor. George s-a hotarât sa
mearga la tatal sau, care lucra la statia de cale ferata Armasesti, ca
achizitor de cereale. De la islaz si pâna la statie erau circa 2,5
kilometri. Martorul crede ca i-a parcurs, alergând, in opt-noua minute.
Spune ca simtea atâta energie in sinea lui ca nu se mai recunostea. Nu
putea sta linistit nicio clipa, vibra din tot corpul. Tatal, când l-a
vazut, a incercat sa-l mângâie pe cap, dar si-a retras repede mâna,
intepat „de parca luase un fir electric in mâna”. George i-a povestit in
amanunt ce s-a intâmplat pe islaz. Tatal, neincrezator, l-a amenintat
cu bataia daca mintea cumva.
George Pârvu scrie ca, peste cinci ani, pe 10 august
1944, s-a intâlnit din nou cu ciudata aparitie, intr-un loc mai departe
de sat, unde dormea intr-un prepeleac, pentru a pazi un lot cu struguri
timpurii. Noaptea a vazut o steluta care efectua un joc in zigzag,
urcând si coborând. Steluta i-a dat târcoale, la o distanta nu mai mica
de 150 de metri, dupa care s-a indepartat. A reaparut a doua zi, „cât un
butoi de 500 de litri” luminos. De frica, George s-a ascuns, câteva
minute, impreuna cu câinele sau, intr-un lan de porumb. Obiectul, dupa
ce a efectuat câteva cercuri strânse, „s-a urcat brusc spre cer, ca o
sageata aprinsa”. Peste un timp, a auzit iar zgomotul facut de OZN,
acelasi cu al celui vazut in 1939. „Acest zgomot nu l-am uitat
niciodata, asa ceva nu se uita”. Din nou, a incercat sa se ascunda.
Obiectul s-a apropiat, a efectuat câteva cercuri, dupa care s-a
indepartat.
O a treia intâlnire a avut loc in luna august 1949,
intr-o poienita din Padurea Sarata, aflata in apropierea hotarului de
vest al comunei Armasesti. Intr-un moment de cumpana, când avea mari
probleme cu conditiile cerute de regim pentru a fi admis la facultate, a
vazut deasupra sa, plimbându-se si leganându-se in aer, „un fel de
geamandura uriasa de forma ovala, ca o lalea inchisa, care, la capatul
gros avea o scobitura concava, ca un lighean imens, pe fundul caruia era
fixat un fel de hublou, de data aceasta puternic luminat, ca oglinda
reflector a unei lanterne”. I s-a parut atunci ca obiectul i-a trimis un
semnal de incurajare…
A revazut OZN-ul din nou – scrie el – in vara anului
1954, in plin centrul Bucurestiului. De acum George Pârvu absolvise
facultatea si lucra la un institut de cercetari geologice. Era impreuna
cu un numar mare de martori, care au urmarit, cu totii, o aparitie
luminoasa, care se strecura printre blocuri, deasupra strazii Edgar
Quinet, intre Universitate si blocul „Dunarea”. Avea dimensiunile unui
ceaun enorm; a executat câteva miscari in zigzag, dupa care a disparut,
urcând spre cer cu o viteza fantastica.
Un ceaun enorm pe cer
S-au intrebat, cu totii ce o fi fost aparitia
aceasta. A doua zi, martorul a cercetat curios paginile principalelor
doua ziare oficiale: „Scânteia” si „România libera”, in speranta ca va
gasi o notita despre eveniment. Dar acolo nu era nimic. Numai unii
locuitori ai Capitalei susoteau si comentau, ca un zvon, cum ca ar fi
fost vazut un obiect „strain”, necunoscut, deasupra Universitatii.
George Pârvu a povestit aceasta ultima observatie,
ca si mai vechile sale patanii, unuia dintre profesorii importanti ai
facultatii. Era academician si se spunea ca ar fi fost si seful unei
loji masonice. Acesta l-a ascultat atent si calm. In final, i-a spus ca
il crede, dar l-a rugat sa nu mai spuna nicio vorba despre „caz”. A dus
degetul aratator la buze, semnul indubitabil al tacerii. Martorul si-a
amintit atunci ca, si in timpul razboiului, relatase intâlnirea sa din
1939 unui ofiter german, stationat in zona, care nu l-a crezut, dar si-a
pus si el degetul la buze, sfatuindu-l sa taca.
Abia in 2011 s-a decis sa-si faca publice
dramaticele intâlniri, simultan prin doua carti: „La voia destinului”,
Editura C.N.I. Coresi si „Extraterestrii si Toma Necredinciosul”,
Editura Semne – Artemis, ambele edituri din Bucuresti. De asemenea,
impreuna cu prietenul sau, geologul Avram Burlacu, el insusi autor de
articole in mai multe reviste, a scris un material intitulat „Adevarul
despre fiintele extraterestre care viziteaza Terra”. Autorii s-au
adresat, cu acest material revistei „Magazin” si, aparent, si altor
publicatii. Probabil, plecând de la acelasi articol, Ionel Grama a
publicat o relatare a cazului in revista „Lumea Misterelor”.
George Pârvu a continuat sa se intrebe daca cei doi
omuleti au fost cu adevarat extraterestri, sau poate a asistat la
testarea unor aparate militare secrete, intrucât ulterior a auzit ca,
incepând cu anul 1935, atât Germania cât si Japonia incepusera cercetari
pentru fabricarea de noi arme sofisticate si pentru descoperirea de noi
surse de energie, in vederea razboiului. Suspiciunile sale au fost
intarite de asemanarea uimitoare dintre miscarile de salut ale
extraterestrilor cu acelea ale japonezilor.
Autorul prezentui articol ar fi dorit sa-l intâlneasca personal pe
George Pârvu si pe Avram Burlacu. Si nu doar pentru ca au mai ramas
unele detalii si neclaritati de lamurit. Din pacate, la scrisorile
trimise la singura adresa (electronica) pe care o aveam nu am primit
raspuns si in ciuda unor investigatii, pe mai multe cai (dar poate nu
suficient de insistente), n-am reusit sa gasesc alte modalitati de
contact. Ar fi o mare bucurie daca ne-ar auzi macar acum si ne-am putea
intâlni.
