Misteriosul oras subteran din Romania - Pestera de la Limanu

La numai câţiva kilometri de Mangalia, există o peşteră misterioasă în care cei mai mulţi care au păşit acolo, nu s-au mai întors. Ascunsă în pântecele unui deal, o lume străveche şi plină de mister încă nu se arată la faţă pentru a fi înţeleasă: Peştera de la Limanu. 

Locul de sub dealul de la marginea comunei Limanu nu a putut fi niciodată explorat în întregime, din cauza labirintului întortocheat de peşteri, în care mulţi dintre cei care s-au aventurat mai mult decât trebuia s-au pierdut şi nu au mai găsit drumul la întoarcere. Legendele localnicilor spun că peştera aceasta ciudată este o poartă către lumea de dincolo de moarte.

Puţini dintre turiştii care vin vara pe plajele însorite ale Mării Negre de la Mangalia şi Vama Veche, ştiu că un pic mai încolo de asfaltul şoselei pe care păşesc, drumul duce către o lume plină de istorie şi abundă de mister încă nedesluşit de minţile înţelepte.

Intrarea în peşteră se face printr-o poartă metalică de la poalele dealului, mai jos de o pădurice de pini şi este străjuită de câteva pietre mari. Chipurile din piatră care se pot vedea la intrare au făcut ca peştera să primească şi denumirea de „La Icoane”, figuri care se presupune că ar fi fost scrijelite în piatră pentru locul prin care se intră în pământ. “Icoana înseamnă în limba veche “chip”, “imagine”. Nu e vorba de icoane în sensul creştin. Acolo erau nişte chipuri din piatră, chiar la intrare. Bolovanii de la intrare au fost sculptaţi, când am facut eu cercetări se vedeau clar trăsăturile umane, ochii, nasul, gura. Acum sunt răsturnaţi, nu cred că se mai vede ceva. Deci erau nişte capete de piatră care vegheau la intrarea în peşteră. De aceea sătenii au numit peştera “La Icoane”. Figurile astea au fost făcute probabil demult, în vremea dacilor, poate ca un semn de recunoaştere pentru locul prin care se intra sub pământ, ori cine ştie din ce alte motive”, povesteşte profesorul Vasile Boroneant, expert în arheologia peşterilor.

Acesta vorbeşte cu tristeţe de inscriptiile pe care le-a descoperit acum treizeci de ani şi care acum nu mai există, fiind acoperite de mâzgâlituri moderne. Întreaga peşteră este vandalizată, acoperită de sute de graffiti ale vizitatorilor inconştienţi.

De Peştera de la Limanu se leagă şi o serie de descoperiri ştiinţifice, printre care cea mai amănunţită a fost făcută de profesorul Vasile Boroneant, expert în arheologia peşterilor (cel care a scris lucrarea “Labirintul subteran de la Limanu”).

Deşi descurajat de cei care auziseră că vrea să facă cercetări la Limanu, profesorul Boroneant a pornit, în anii ’70, în mare descoperire. El a găsit aici ceramică, atât romană, cât şi grecească, însă majoritatea era specific dacică, şi, totodată, a mai descoperit desene rupestre, figuri de oameni şi de animale.

Dintre ele se distinge, prin factura sa aparte, o figură umană, probabil un bărbat stând în picioare sau eventual pe un scaun. Capul este un pătrat umplut cu puncte, trunchiul un oval umplut tot cu puncte. Mâna dreaptă se sfârşeşte ca o pată neagră în formă circulară neregulată; în mâna stângă, personajul pare a ţine un scut pătrat. Demn de reţinut este faptul că, şi la celelalte figuri umane, mâinile se termină cu câte o pată de culoare neagră, lasând impresia unor obiecte ţinute în palmă.

La aproximativ 35 m de la intrare se află şi un bloc de piatră pe care sunt gravate trei figuri umane. Din păcate, reprezentarea a fost distrusă parţial.

Un interes deosebit prezintă figurile de călăreţi; caii văzuţi din profil sunt redaţi în galop, iar călăreţii au chipurile privite din faţă. Ca siluete şi mod de prezentare seamană în mod izbitor călăreţilor daci de pe ceramica descoperită în multe aşezări de pe aria locuită de traco-daci.

Celelalte desene – simbolurile religioase creştine, literele sau cuvintele în caractere chirilice – aparţin perioadei romano-bizantine şi celei ulterioare, fiind o dovadă că peştera de la Limanu a constituit un adăpost pentru populaţia locală până târziu către sec. X-XI e.n.

Cele mai vechi desene aparţin însă foarte probabil perioadei de maximă înflorire a culturii geto-dacice (sec. I i.e.n.) de când datează, conform arheologilor, amenajarea peşterii.

Read More

Pestera lui Zamolxis, legenda sau adevar istoric?

La patru ore de mers cu maşina din Bucureşti, lângă comuna gorjeană Polovragi, în Munţii Căpăţânii, se găseşte una dintre cele mai mari cavităţi stâncoase din ţara noastră. Speologii încă nu i-au găsit capatul, iar legenda spune că ieşirea e tocmai în Transilvania, la Sarmisegetuza.

O zi “cheltuită” ca să vizitezi o peşteră în care legenda spune că a trăit un zeu pare o investiţie bună. Caverna de la Polovragi este cu adevărat o minune despre care puţini români au aflat. Cei 25.000 de vizitatori care au intrat anul trecut în scobitura de kilometri a stâncii o fac mai mult din întâmplare. Muzeografii de la Muzeul Gorjului recunosc sincer că turiştii au descoperit caverna doar după ce în zonă s-a deschis Transalpina, drumul auto care trece prin Parâng şi leagă Gorjul de Alba.

Deşi nu are „camere” spectaculoase de peste o sută de metri înălţime cum are peştera Skocjan din Slovenia, grota gorjeană este una dintre cele mai lungi din Europa cu peste 10,3 km şi specialiştii nu sunt siguri dacă i-au dat de capăt.

Pe drumul spre Zamolxis sar păstrăvii din râul Olteţul

Dacă se porneşte din Bucureşti, ca să se ajungă la destinație, se merge spre Râmnicu Vâlcea, se trece de Horezu şi apoi va ieși, undeva în cale, şi localitatea Polovragi. Se poate ajunge uşor şi fără automobil. Dacă se ia autobuzul spre Târgu Jiu, trebuie doar să se ceară la șofer o staţie în comuna cu pricina aşezată la poalele masivilor Capăţânii şi Parâng. Odată ce se ajunge în localitate, mai întâi se dă o raită pe la mânăstire. E din secolul XVII şi e realizată în stil bizantin.

Nu e mare aşa că se bifează rapid vizitarea ei! După ce se ieşe din Casă Domnului, urmează drumul forestier spre grota unui alt zeu. Sună bine! Până la destinație e timp să se admire drumul spre casa lui Zamolxis, peisajele din Cheile Olteţului sunt magnifice. Râul cu acelaşi nume îi însoţeşte zgomotos pe temerari pe partea stângă a potecii. Tot în amonte urcă şi păstrăvii care sar uneori din apă ajutaţi de micile cascade formate de pietrele din albie. Peisajul te fură, aşa că nici nu nu-ţi dai seama că ai şi ajuns la peşteră.

Acasă la zeul dacilor Din cei 10 km ai peşterii doar vreo 900 de metri sunt accesibili publicului, în rest doar speologii au acces. În grotă este cald şi umed (temperatură constantă este de 9 grade Celsius şi umiditate medie de vreo 90%, spune ghidul).

Acum se trece la poze, cine are un aparat mai performant e fericit, şi la “uau, ce ciudat e”! Dar pentru a depăşi gardul trebuie să se plătească şi o taxă de 5 lei de persoană (complexul e deschis doar de vineri și până duminică, între orele 11.00-17.00) Locul are o încărcătură emoţională de excepţie deoarece a fost de-a lungul timpului un refugiu pentru daci, vraci şi călugări.

În interior îţi atrage atenţia:

• scaunului lui Zalmoxis – piatra pe care se spune că stătea zeul

• cuptoarele – unde ardeau dacii planta polvraga

• pictura realizată de către un călugăr în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morţii. Autorul acestui desen ciudat este preotul Pahomie care, în anul 1607, a stat aici, în beznă, alături de vietăţile subpământene, vreme de şaşe luni.

• Izvorul Speranţelor, din spatele căruia se întrezăreşte Maica Domnului cu Pruncul în braţe

• Bolta însângerată

• Camera Albă

• Bolta Divină

Cam vreo 45 de minute durează traseul până se ajunge iar la ieşire. Înainte de a spune “la revedere” ghidul aminteşte vizitatorilor că pe vârful de deasupra se găsesc ruinele unei cetăţi dacice, despre care se spune că a fost cetatea lui Zamolxis, cetate la care se ajunge după un traseu de aproximativ 20 de minute de mers prin pădure. Datorita oxigenului eliminat din apă (umiditatea este foarte mare), aerul îţi dă o energie nemaiîntâlnită aşa că noul drum pare floare-la-ureche. LEGENDELE

Casa lui Zamolxis În Peştera Polovragi sunt urme ale folosirii sale drept turnătorie de metale de către daci, iar o legendă spune că aici s-ar fi refugiat Zamolxis. Legătură cu realitatea este că deasupra peşterii se află o cetate geto-dacică. Chiar se spune că aici încă mai trăieşte Zamolxis, iar picăturile ce se preling din ţurţurii de piatră sunt lacrimile vărsate de el după cucerirea Daciei.

Planta magică care dă numele grotei În peşteră, vracii daci şi cei de dinaintea lor prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă sau polovragă, întrebuinţată în popor ca remediu împotriva bolilor. Ieşirea, la Sarmisegetuza Alt mit ar fi că ieşirea din peşteră se află tocmai în Transilvania. Deocamdată lungimea acestei peşteri atinge 10 km şi cercetările continuă. Aurul Unul dintre miturile străjuite de localnicii din Polovragi, judeţul Gorj, este cel al aurului dacic ascuns în peştera lui Zamolxis.

Căutatorii de comori continuă să vină aici la Polovragi, au cu ei detectoare de metale, pe care le dosesc prin bagaje, se prefac că sunt vizitatori încântaţi de minunăţiile peşterii, apoi se furişează prin cotloane să verifice dacă dau de comoară, povești oferite de ghid la o „pauză” de bârfă. Sursă de energie La “Galeria Ispăşirii” este ceva obişnuit să simti furnicături pe mâini, chiar in dreptul “Tronului lui Zamolxis”. Ghidul spune că detectoarele de biocurenti o iau razna, învârtindu-se făra noima, ca în prezenta unei fiinţe vii, extrem de încărcate cu energie.

Tudor Vladimirescu nu a fost ucis O întâmplare demnă de reținut este cea care îl vizează pe Tudor Vladimirescu. Acesta avea ca obicei să vină pentru rugăciune în preajma zidurilor Mânăstirii Polovragi. O iscălitura de-a sa a rămas în mânăstire și a dat apă la moară celor care susțin varianta neoficială în care o sosie de-a sa ar fi fost ucisă de eterişti, pe cand Tudor a rămas în mânăstire unde a trăit deghizat în călugar.

Datele peşterii Are o vechime de peste şapte milioane de ani. Aici s-au găsit desene rupestre, dar şi texte cu scriere cuneiforma săpate în piatră. Denivelarea este de 87 m (-62, +25). După unii autori, numele Dacia provine de la Da-Ksha, în care „Da” înseamnă zeu, iar „Ksha”, țară.

Read More