Dovezi ca paradisul exista

Eben Alexander este neurochirurg și a publicat o carte în care descrie experiența unei morți iminente, pe care a avut-o chiar el. Cartea se numește Paradisul este real și a fost publicată, de curând.

În anul 1975, a fost publicată cartea lui Raymond Moody, Viață după viață. Erau descrise experiențe pe care persoane aflate în agonie sau moarte clinică le-au avut.

Cartea a făcut multă vâlvă, dat fiind mărturisirile a sute de oameni care au trăit experiențe unice și care le-au schimbat profund viața. Ieșirea din corpul fizic, zborul, tunelul, luminile, entitățile pe care le-au întâlnit și starea de liniște au fost descrise și analizate de mulți specialiști.

Doctorul Eben Alexander, a declarat că, în calitatea sa de neurochirurg, nu a acordat o atenție sporită acestui fenomen, până la vârsta de 52 de ani, când s-a îmbolnăvit de o formă rară de meningită.
Timp de o săptămână el s-a aflat în comă. În toată această perioadă, creierul său nu a dat semne de activitate.

Conform spuselor sale, el a trăit o odisee luminoasă și perfect coerentă. Muzică celestă, cer glorios, peisaje paradisiatice, fluturi multicolori. În toată călătoria sa l-a însoțit o femeie frumoasă. Până la acest incident nefericit, nu a acordat valori obiective acestui fenomen de moarte iminentă.

El a mai declarat că, în timp ce corpul său zăcea inert pe un pat de spital, iar activitatea cerebrală fusese întreruptă de o bacterie misterioasă, spiritul lui călătorea în locuri excepționale. Nu găsesc o explicație științifică pentru ceea ce s-a întâmplat.

El a crescut într-un mediu științific, tatăl său fiind medic și mai presus de orice a pus pe primul plan răspunsurile pe care le poate da știința. Ceea ce se afla în afara ei a considerat că sunt șarlatanii.

Doctorul nu-și poate explica, de data aceasta ca specialist, cum s-a realizat călătoria și apariția viziunilor pe care le-a avut, în timp ce cortexul era inactiv.

Este cunoscut cazul unui șofer din Ohio, care a fost declarat mort de medicii de la un spital. Funcțiile sale vitale erau inactive. După 45 de minute, acesta a revenit la viață, în mod miraculos. El a povestit cum s-a întâlnit cu soacra sa, care murise de curând și aceasta i-a spus, timpul tău nu a venit, trebuie să te întorci.

Medicii nu au putut explica cum a revenit la viață, după ce, timp de 45 de minute el a fost mort. Sunt miracole care se întâmplă și care sunt mai presus de știință.

Read More

Pestera lui Zamolxis, legenda sau adevar istoric?

La patru ore de mers cu maşina din Bucureşti, lângă comuna gorjeană Polovragi, în Munţii Căpăţânii, se găseşte una dintre cele mai mari cavităţi stâncoase din ţara noastră. Speologii încă nu i-au găsit capatul, iar legenda spune că ieşirea e tocmai în Transilvania, la Sarmisegetuza.

O zi “cheltuită” ca să vizitezi o peşteră în care legenda spune că a trăit un zeu pare o investiţie bună. Caverna de la Polovragi este cu adevărat o minune despre care puţini români au aflat. Cei 25.000 de vizitatori care au intrat anul trecut în scobitura de kilometri a stâncii o fac mai mult din întâmplare. Muzeografii de la Muzeul Gorjului recunosc sincer că turiştii au descoperit caverna doar după ce în zonă s-a deschis Transalpina, drumul auto care trece prin Parâng şi leagă Gorjul de Alba.

Deşi nu are „camere” spectaculoase de peste o sută de metri înălţime cum are peştera Skocjan din Slovenia, grota gorjeană este una dintre cele mai lungi din Europa cu peste 10,3 km şi specialiştii nu sunt siguri dacă i-au dat de capăt.

Pe drumul spre Zamolxis sar păstrăvii din râul Olteţul

Dacă se porneşte din Bucureşti, ca să se ajungă la destinație, se merge spre Râmnicu Vâlcea, se trece de Horezu şi apoi va ieși, undeva în cale, şi localitatea Polovragi. Se poate ajunge uşor şi fără automobil. Dacă se ia autobuzul spre Târgu Jiu, trebuie doar să se ceară la șofer o staţie în comuna cu pricina aşezată la poalele masivilor Capăţânii şi Parâng. Odată ce se ajunge în localitate, mai întâi se dă o raită pe la mânăstire. E din secolul XVII şi e realizată în stil bizantin.

Nu e mare aşa că se bifează rapid vizitarea ei! După ce se ieşe din Casă Domnului, urmează drumul forestier spre grota unui alt zeu. Sună bine! Până la destinație e timp să se admire drumul spre casa lui Zamolxis, peisajele din Cheile Olteţului sunt magnifice. Râul cu acelaşi nume îi însoţeşte zgomotos pe temerari pe partea stângă a potecii. Tot în amonte urcă şi păstrăvii care sar uneori din apă ajutaţi de micile cascade formate de pietrele din albie. Peisajul te fură, aşa că nici nu nu-ţi dai seama că ai şi ajuns la peşteră.

Acasă la zeul dacilor Din cei 10 km ai peşterii doar vreo 900 de metri sunt accesibili publicului, în rest doar speologii au acces. În grotă este cald şi umed (temperatură constantă este de 9 grade Celsius şi umiditate medie de vreo 90%, spune ghidul).

Acum se trece la poze, cine are un aparat mai performant e fericit, şi la “uau, ce ciudat e”! Dar pentru a depăşi gardul trebuie să se plătească şi o taxă de 5 lei de persoană (complexul e deschis doar de vineri și până duminică, între orele 11.00-17.00) Locul are o încărcătură emoţională de excepţie deoarece a fost de-a lungul timpului un refugiu pentru daci, vraci şi călugări.

În interior îţi atrage atenţia:

• scaunului lui Zalmoxis – piatra pe care se spune că stătea zeul

• cuptoarele – unde ardeau dacii planta polvraga

• pictura realizată de către un călugăr în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morţii. Autorul acestui desen ciudat este preotul Pahomie care, în anul 1607, a stat aici, în beznă, alături de vietăţile subpământene, vreme de şaşe luni.

• Izvorul Speranţelor, din spatele căruia se întrezăreşte Maica Domnului cu Pruncul în braţe

• Bolta însângerată

• Camera Albă

• Bolta Divină

Cam vreo 45 de minute durează traseul până se ajunge iar la ieşire. Înainte de a spune “la revedere” ghidul aminteşte vizitatorilor că pe vârful de deasupra se găsesc ruinele unei cetăţi dacice, despre care se spune că a fost cetatea lui Zamolxis, cetate la care se ajunge după un traseu de aproximativ 20 de minute de mers prin pădure. Datorita oxigenului eliminat din apă (umiditatea este foarte mare), aerul îţi dă o energie nemaiîntâlnită aşa că noul drum pare floare-la-ureche. LEGENDELE

Casa lui Zamolxis În Peştera Polovragi sunt urme ale folosirii sale drept turnătorie de metale de către daci, iar o legendă spune că aici s-ar fi refugiat Zamolxis. Legătură cu realitatea este că deasupra peşterii se află o cetate geto-dacică. Chiar se spune că aici încă mai trăieşte Zamolxis, iar picăturile ce se preling din ţurţurii de piatră sunt lacrimile vărsate de el după cucerirea Daciei.

Planta magică care dă numele grotei În peşteră, vracii daci şi cei de dinaintea lor prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă sau polovragă, întrebuinţată în popor ca remediu împotriva bolilor. Ieşirea, la Sarmisegetuza Alt mit ar fi că ieşirea din peşteră se află tocmai în Transilvania. Deocamdată lungimea acestei peşteri atinge 10 km şi cercetările continuă. Aurul Unul dintre miturile străjuite de localnicii din Polovragi, judeţul Gorj, este cel al aurului dacic ascuns în peştera lui Zamolxis.

Căutatorii de comori continuă să vină aici la Polovragi, au cu ei detectoare de metale, pe care le dosesc prin bagaje, se prefac că sunt vizitatori încântaţi de minunăţiile peşterii, apoi se furişează prin cotloane să verifice dacă dau de comoară, povești oferite de ghid la o „pauză” de bârfă. Sursă de energie La “Galeria Ispăşirii” este ceva obişnuit să simti furnicături pe mâini, chiar in dreptul “Tronului lui Zamolxis”. Ghidul spune că detectoarele de biocurenti o iau razna, învârtindu-se făra noima, ca în prezenta unei fiinţe vii, extrem de încărcate cu energie.

Tudor Vladimirescu nu a fost ucis O întâmplare demnă de reținut este cea care îl vizează pe Tudor Vladimirescu. Acesta avea ca obicei să vină pentru rugăciune în preajma zidurilor Mânăstirii Polovragi. O iscălitura de-a sa a rămas în mânăstire și a dat apă la moară celor care susțin varianta neoficială în care o sosie de-a sa ar fi fost ucisă de eterişti, pe cand Tudor a rămas în mânăstire unde a trăit deghizat în călugar.

Datele peşterii Are o vechime de peste şapte milioane de ani. Aici s-au găsit desene rupestre, dar şi texte cu scriere cuneiforma săpate în piatră. Denivelarea este de 87 m (-62, +25). După unii autori, numele Dacia provine de la Da-Ksha, în care „Da” înseamnă zeu, iar „Ksha”, țară.

Read More

A stat 15 zile in coma, raiul exista

Ducea o viață obișnuită, însă un accident cumplit de mașină petrecut în urmă cu aproape patru ani i-a schimbat viața total. A suferit un traumatism cranio-cerebral, un traumatism toracic şi fractura de tibie, dar într-un final și-a revenit și a făcut niște mărturisiri cutremurătoare.
Marius Miulescu a fost implicat într-un accident înfiorător de mașină în octombrie 2011. Atunci a stat timp de 15 zile în comă, însă când și-a revenit, a descoperit că s-a schimbat radical. Mai mult decât atât, acesta este convins că în acea perioadă a fost aproape de Dumnezeu.
Mai exact, în acea perioadă, Marius ar fi văzut și Iadul și Raiul, ar fi vorbit cu Dumnezeu și ar fi fost marcat cu un semn divin: o cicatrice în formă de cruce, care i-a bulversat pâna și pe medici.
“Acolo, în comă asta, eu vedeam tot, dar nu pe lumea asta. La fundul pământului e iadul, dar lumea nu ştie. Mai jos de iad e ghenă că să îţi dau un exemplu lumesc. Iau o factură de telefon şi o arunc la coş, la gunoi şi îţi aduci aminte după: aoleu, am aruncat factură la gunoi. Te duci la gunoi, o găseşti şi zici ce bine că am găsit-o! Dar dacă aruncai la ghenă, nu mai găseai nimic. Adică o să fie o grămadă de lume care o să îşi dorească iadul, pentru că în iad te mai scoate, te mai poate scoate femeia. Da, femeia, că e singură de pe pământul asta, de la noi, care te poate scoate. Cu rugăminţi, cu lacrimi. Mama, sora, nevasta…nu alte femei. Satana, Diavolul e pe pământ la noi, e sub noi, că omul e pus deasupra. E în pământul nostru. De aia sunt cutremure. Îl lasă să ne atenţioneze că să se sperie lumea, să vină la credinţă. Ploaia e sângele sufletului. Sufletele de la judecată pleacă, sunt golite. Trebuie să se întoarcă în Iad, pentru că norii sunt că un mijloc de transport”, a spus Marius într-o emisiune TV.
În urma acestei experiențe, Marius s-a ales cu o cicatrice sub formă de cruce, care i-a uimit chiar și pe medici.

Read More

Dovada ca Raiul exista, marturia unui celebru neurochirurg

Nu e om care sa nu-si fi pus macar o data in viata intrebarea“Exista viata dupa moarte?”. Parerile sunt impartite: unii cred ca da, altii cred ca nu, unii sunt convinsi ca da, altii sunt convinsi ca nu.

Iata opinia unui neurochirurg celebru, dr. Eben Alexander, autorul cartii “Proof of Heaven” (Dovada ca Raiul exista), scrisa dupa ce a stat in coma si a experimentat lucruri pe care nu credea vreodata sa le faca: o calatorie de dupa moarte.

Si nu numai atat, am vazut-o si eu. Am fost plasat intr-o lume in care noi suntem mai mult decat corpurile si creierele noastre, in care moartea nu este sfarsitul constiintei, ci mai degraba o calatorie cat se poate de pozitiva. Nu sunt prima persoana care descopera ceva evident: constiinta noastra exista si dincolo de existenta trupului. Insa sunt prima persoana (cel putin din cate stiu eu), care a avut o astfel de experienta in timp ce cortextul meu era complet nefunctional. Colegii mei m-au urmarit secunda cu secunda. Toate studiile de pana acum relavau faptul ca oamenii traiesc aceasta experienta doar cand cortextul le functionteaza cat de putin. Experienta mea, insa, a avut loc in timp ce cortextul meu nu functiona deloc. Iar asta este o evidenta relevata de tomografiile computerizate facute de colegii mei.

Mi-au trebuit luni sa inteleg ce s-a intamplat cu mine. Nu numai ca imi imaginam ca medical este imposibil sa fi fost constient in timpul comei, insa nu-mi explicam nici ce s-a intamplat in acel timp…

…La inceputul aventurii mele, eram inconjurat de noroi, mari, pufosi, albi si roz, care se suprapuneau contrastant pe un cer albastru-inchis. Deasupra lor, mult, mult mai sus – se vedeau stoluri de vietati transparente care traversau cerul, lasand dare in urma lor. Sa fi fost pasari? Sa fi fost ingeri? Aceste cuvinte mi s-au intiparit in minte si mi le-am reamintit cand am inceput sa scriu despre experienta mea. Insa nu erau nici pasari, nici ingeri. Erau niste vietati foarte diferite de lumea mea reala de pe aceasta planeta. Era ceva mult mai avansat. Niste forme de existenta mult superioare.

… Dintr-o data am auzit un zgomot puternic, ca un imn gorios care venea de mai sus. Ma gandeam daca zgomotul era produs de acele vietati. Apoi, cand mi-am revenit, ma gandeam daca nu cumva zgomotul era produs de bucuria acelor vietati care alergau de colo colo. Zgomotul era foarte palpabil, aproape material, asemanator cu picaturile de ploaie pe care le simti pe piele, dar care nu te uda. Simturile vazului si auzului nu erau separate ca pe Pamant. Puteam sa aud frumusetea acelor corpuri argintii care fluturau deasupra mea si puteam sa vad cantecul lor vesel si zglobiu.

In aceasta lume nu puteai sa te uiti sau sa auzi ceva fara sa devii o parte din acel lucru si totusi, in mod misterios, nu atingeai acel lucru. Din perspectiva mea prezenta, cred ca ar trebui sa intelegem ca nu te poti uita la lume separat. Totul era distinct, si totusi, orice avea legatura cu celelalte lucruri.

Povestea mea devine si mai ciudata. Nu eram singur in calatorie, eram cu o femeie. O femeie tanara cu obraji puternici si ochi mari si albastri. Fata ei frumoasa era marginita de un par auriu. Cand am vazut-o prima data, mergeam alaturi pe o suprafata cu un model complicat, pe care apoi l-am recunoscut ca fiind aripile unui fluture. De fapt, erau miloane de fluturi in jurul nostru care se duceau in inima padurii si care apoi reveneau si ne inconjurau. Era ca un rau de viata si culoare in jurul nostru. Femeia era imbracata simplu, insa in niste culori pline de viata: albastru, indigo, portocaliu, piersaciu. Se uita la mine cu acea privire pe care daca o vezi 5 secunde iti dai seama ca viata ta merita traita de-aici incolo, indiferent de ce s-a intamplat inainte. Nu era o privire romantica. Era o privire extrem de prietenoasa, diferita de cele pe care le vedem noi pe pamant. Fara sa-mi rosteasca ceva, a vorbit cu mine. Mesajul venea la mine ca un vant. Si atunci mi-am dat seama ca este reala. La fel de reala ca viata mea pe pamant. Nu era o fantasma trecatoare.

Mesajul ei a fost compus din trei parti:
“Esti foarte iubit si apreciat, pentru totdeauna!”
“Nu ai de ce te teme!”
“Nu ai cum sa faci ceva gresit!”
Mesajul a venit spre mine ca o senzatie de usurare. Era ca si cum cineva imi inmana acum regulile jocului pe care il jucasem deja toata viata mea fara sa-l inteleg vreodata.
“Iti voi arata multe lucruri aici, dar te vei intoarce”, mi-a spus femeia, fara sa foloseasca aceste cuvinte.
I-am raspuns: “Ma voi intoarce aici?”
Un vant cald a inceput sa bata, ca o briza divina. Si-apoi totul s-a schimbat si am ajuns intr-o lume cu o vibratie mai mare. Desi aveam functiile limbajului (asa cum il stim noi pe pamant), am inceput sa vorbesc “fara cuvinte” cu acest vant.
“Ce este locul acesta?”
“Cine sunt eu?”
“Unde sunt?”

De fiecare data cand puneam aceste intrebari, urma raspunsul o explozie de culoare, lumina, dragoste si frumusete, ca un val care se spargea de mine. Gandurile intrau in mine direct. Dar nu erau ca pe pamant, vagi, imateriale sau abastracte. Erau solide, mai fierbinti ca focul si mai ude ca apa si pe masura ce le primeam eram capabil, instantaneu si fara efort, sa inteleg concepte pe care le-as fi inteles in ani de zile pe Pamant.

Pe masura ce inaintam m-am trezit intr-un gol imens, intunecat complet, de masuri nedefinite, si totusi confortabil. Si dintr-o data a aparut o lumina pe care am simtit-o langa mine. Acea lumina era interpretul meu care imi traducea aceasta prezenta vasta din jurul meu. Era ca si cum ma nasteam intr-o lume noua, iar universul parea un pantece urias, iar acea lumina, conectata cu mine cumva (parca era identica cu acea femeie pe aripile fluturilor), ma ghida prin el.

Mai tarziu, cand m-am trezit, am gasit un citat din poetul crestin din secolul al XVII-lea, Henry Vaughan. Parea ca descrie exact locul magic in care m-am aflat care era, potrivit descrierii, Divinitatea insasi. “Dumnezeu exista intr-un intuneric orbitor”. Exact asa a fost in cazul meu: un intuneric desavarsit dar totusi plin de lumina.

Stiu ca suna complet extraordinar si, sincer, greu de crezut. Daca cineva mi-ar fi spus aceste lucruri – chiar si doctor sa fii fost – as fi fost sigur ca a luat-o putin razna. Insa am trait asta, si nu e deloc nebunie. Este ceva extrem de real, chiar mai real decat orice eveniment din viata mea pamanteana, inclusiv nunta mea si nasterea celor doi copii.

Ce am trait eu are nevoie de explicatii.

Fizica moderna ne spune ca universul este unitar, nu este divizat. Dincolo de suprafata unui obiect sau eveniment, totul in univers este legat de orice alt obiect sau eveniment. Totusi, noi traim intr-o lume a separarii si a diferentierilor. Inainte de aceasta experienta aceste idei mi se pareau abstracte. Acum sunt realitati. Nu numai ca universul este definit de unitate, ci si de dragoste. Universul pe care eu l-am experimentat fiind in coma a fost socant si, totusi placut. Acelasi univers de care Einsten si Iisus vorbeau, insa fiecare in felul sau.

Mi-am petrecut ani din viata mea, ca neurochirurg, studiind la cele mai prestigioase institutii medicale din tara. Stiu ca multi elevi de-ai mei – ca si mine de altfel inainte de coma – sustin teoria conform careia creierul (in special cortexul) genereaza constiinta si ca traim in univers datorita emotiilor, si mai putin datorita iubirii neconditionate pe care Dumnezeu si universul o au pentru noi. Insa experienta traita mi-a dat peste cap credintele. Si sunt pregatit sa-mi petrec restul vietii investigand adevarata natura a constiintei umane si sa demonstrez ca suntem mult mai mult decat creierul nostru.

Nu cred ca va fi o misiune usoara. Putina lume vrea sa accepte ceea ce spun eu. Singurul loc in care lumea mi-a acceptat povestea a fost biserica. Prima data cand am intrat intr-o biserica dupa ce mi-am revenit, am vazut totul cu alti ochi. Culorile care razbateau prin vitralii imi aminteau de acea lume, de dincolo. Suntele joase de la orga imi aduceau aminte de gandurile si emotiile din lumea de dincolo. Iar imaginea lui Iisus rupand painea pentru discipolii lui mi-a evocat din nou mesajul ca Dumnezeu ne accepta si ne iubeste neconditionat, mult mai puternic decat orice parinte care isi iubeste copiii.
Sunt inca doctor, sunt inca om de stiinta, insa cred cu tarie ca sunt o alta persoana.

Read More